Când Bistrița era drum: Povestea plutașilor din Cârlibaba și a unei lumi dispărute

„Așa era pe vremea noastră…”

Povestea plutașilor de pe Valea Bistriței

Plută pe Bistrița Aurie.AI Colorizied

Măi, dragii mei… voi vedeți Bistrița cum curge liniștită azi. Dar să știți că n-a fost mereu așa.

Pe vremuri, râul ăsta era drum. Drum adevărat. Din munte și până hăt departe, unde se ducea el în Siret, purta pe spatele lui lemnul nostru – brad și molid din pădurile de sus, dinspre Cârlibaba.

Nu era lucru ușor.

Iarna începea totul
Îmi amintesc…
Primăvara pornea apa… și plutele
Nu era râu de joacă
O lume care s-a dus odată cu apa
Forestierii, plutașii și Cârlibaba

Să nu credeți că pluta se făcea primăvara. Nu… iarna începea povestea.

Când zăpada ajungea până la brâu și gerul crăpa lemnul în două, forestierii urcau în munte. Tăiau copacii, îi curățau de crengi și-i pregăteau pentru drum. Buștenii erau dați la corhană – jgheaburi lungi din lemn pe care alunecau până aproape de malul apei. Unde nu mergea corhana, intrau cărăușii cu caii și făceau plai prin pădure.

Îi aduceau la râu și-i așezau în rampe mari, cu vârful înainte. Acolo așteptau dezghețul.

Și acum îmi amintesc… copil fiind, cum îi ascultam pe bătrâni.

Vara, la coasă, când soarele urca peste dealurile și versanții din preajma ,,Cârlibavului,,când se făcea pauză, pauza de masă. Se așezau la umbra unui molid des sau sub un mesteacăn bătrân și umbros, în livezile de fâneață, unde iarba mirosea a vară, a muncă și a fân proaspăt cosit.

Parcă a fost ieri și acum îmi amintesc cum femeile (gazdele) își deschideau traistele cu merinde, rupeau o bucată de pâine, o ceapă,  bucata de slănină,un păhărel de țuică pentru întărirea organismului😂,  și-atunci începeau poveștile. Parcă și acum îl văd pe ,,Moșul Karol (Hulpe)cum îl porecleau cei mai apropiați de vârsta sa, era cel mai comic bătrân pe care îl cunoșteam, nu știu cum să vă spun dar era o plăcere copii fiind să-l ascultăm cum povestea și cum mai strecura câte o născocire să ne facă să râdem ... 

Vorbeau rar, domol. Parcă și apa Bistriței curgea prin glasul lor. Își aminteau cum țineau cârma, cum îi prindea apa în coturi, cum veneau sloiurile primăvara și cum trebuia să fii bărbat adevărat ca să ții pluta dreaptă.

Noi, copiii, stăteam mai într-o parte și ascultam, pentru noi era istorie. Nu pricepeam tot, dar simțeam că acolo, în vorbele lor, era o lume mare. O lume care astăzi nu mai există.

Când se topea zăpada sus, în munte, și Bistrița începea să crească, atunci venea vremea plutelor.

Buștenii erau găuriți cu sfredelul și legați strâns unul de altul. Se făceau două sau trei, chiar patru „table”, iar în față se monta cârma. Fără cârmaci priceput, pluta nu ajungea departe.

Când se deschideau haiturile, apa venea cu putere și plutele porneau la vale. Una după alta. Se duceau spre Iacobeni,Vatra Dornei, mai jos spre Piatra Neamț și mai departe, până la Bacău.

Lemnul pleca… și cu el pleca munca și nădejdea oamenilor din munte.

Bistrița nu era râu blând.

Primăvara aducea sloiuri și torente repezi. În coturi strâmte, apa te învârtea dacă nu știai să o ții. Cârmaciul trebuia să cunoască fiecare piatră și fiecare vârtej.

Plutașii mergeau pe jos până la locul de preluare. După ce predau pluta la schelă, tot pe jos se întorceau acasă. Fără haine groase de protecție, fără siguranță modernă. Doar cu brațele lor și cu încrederea în priceperea lor.

Era o meserie aspră, dar cinstită.

Pe la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70, totul s-a schimbat. Au venit SovRomurile, s-au făcut drumuri forestiere, au apărut camioanele. Râul a fost strunit, iar plutele au dispărut.

Astăzi, Bistrița curge liniștită. Dar dacă stai și asculți bine, parcă mai auzi lemnul izbindu-se ușor, parcă mai vezi un om în picioare pe plută, cu cârma în mână.

Cârlibaba nu s-a ridicat singură.

Cârlibaba odinioară

Forestierii și plutașii au fost temelia satului. Din munca lor s-au ridicat case, s-au crescut copii, s-au ținut gospodării. Pădurea le-a fost pâine, iar Bistrița le-a fost drum și încercare.

Între joagăr, secure, țapină și cârmă s-a scris o parte din istoria locului. Iar cât timp ne mai amintim de ei și le spunem povestea, nu a dispărut încă totul.